Sorry, you need to have JavaScript enabled for this.

Actions

Work Header

O prejudecată de valoare

Summary:

De ce Dumnezeului ieșise totuși?...

Work Text:

- Pe tine cine te-a obligat să vii?

Taehyung privește în dreapta către scaunul care fusese gol cu câteva clipe în urmă, descoperind un trup mai scund decât al lui, aproape prelingându-se jos de pe scaun din cauza poziției incorecte în care stătea.

Taehyung nu răspunde.

Cine mai e și tipul ăsta? Ce caută la capătul sălii de spectacole unde e întuneric și gol și un loc evident rezervat celor care își urăsc viața și doresc, clar si limpede, să fie lăsați în pace?

- M-ai auzit?

Probabil e beat.

Taehyung își ferește privirea de priveliștea nonșalantă care îi este forțat prezentată, stăpânind-și un oftat și dorindu-și cu și mai multă ardoare să fi rămas acasă.

Trosnindu-și degetele, ascultă. Se aude numai muzica de la casetofonul din colț, lentă si fără sa iasă cu nimic în evidență. Vocile oamenilor sunt doar șoapte, dar pe Taehyung tot îl deranjează.

Îl deranjează să le invadeze intimitatea atâtor oameni si este absolut revoltat că și acești aceiași oameni îi invadează lui intimitatea.

Tipul de lângă el pare să fi amuțit.

Poate a adormit.

Taehyung deschide ochii pe care îi închisese ca să se concentreze pe sunetele din jur.

Dacă se ridică și pleacă acum, Jungkook nu va fi prea supărat. În fond, nici măcar nu l-a mai băgat în seamă după ce l-a scos din casă forțat ca să se prezinte la această 'petrecere', cu care Taehyung nu are nicio legătură, așa cum nici cu Jungkook nu are nicio legătură în afara de faptul că sunt colegi de cameră.

Data viitoare are să se facă înțeles mai bine.

Întoarce, timp de un moment prea scurt ca să fie măcar definit printr-un cuvânt, orice cuvânt, capul către dreapta și nu are timp să reacționeze. Nu observă decât că tipul de lângă el stă corect pe scaun înainte să închidă ochii, cu toate mecanismele interne în alertă, unde aburi de parfum floral, transpirație si esență masculină de nedescris condensează ferestrele trupului sau.

O mână e pe umărul lui, iar brațul celeilalte e înfășurat în jurul gâtului sau.

Și e sărutat. În acest moment, Kim Taehyung este sărutat de tipul cu siguranță beat de lângă el, care scoate sunete puțin spus iritante.

Tipul își mișcă excesiv partea de sus a corpului, lăsându-se pe Taehyung care se apropie încet-încet de pragul disperării.

Înainte să poată să îl împingă cu hotărâre de pe el, tipul se retrage, deschide exagerat de încet ochii și se uită la toate elementele chipului lui Taehyung, eliberând apoi cel mai mic si mai delicat chicotit pe care Taehyung îl auzise vreodată în viața lui. Sau, de ce nu, probabil primul, având în vedere țipetele, urletele, strigătele si plânsetele în care fusese îmbibată existenta lui încă de la naștere.

Poate și pentru că ascultă numai formații screamo.

- Nu mă băgai în seamă, i se confesează, pe o voce la fel de șoptită ca toate celelalte din jur, tipul care tocmai îi umezise buzele.

Taehyung nu știe ce mină să poarte.

- Ce vrei? întreabă doar, trăgându-se din strânsoarea tipului și ridicându-se în picioare, ca să se asigure că își exprimă cu tot corpul dezaprobarea față de gestul lui și față de comportamentul lui în general.

Individul pare doar puțin dezorientat, mutându-și apoi în sus privirea pe Taehyung si zâmbind cu toată fața, dezvelindu-și dinții imaculați și închizându-și ochii.

Taehyung se încruntă.

- Ce vrei? repetă, răstit, iar individul își plimbă degetul mare pe nas și își itește limba dintre dinți, atingându-și gânditor buza de jos, spunându-i:

- Nu mă simt prea bine? Și aș dori să mă ajuți să ajung în cameră, te rog? La 959? Te rog?

Taehyung simte cum începe să se enerveze.

- De ce-aș face eu asta?

- Eu sunt Jimin, apropo, se prezintă individul, întinzându-i mâna ca să o scuture, dar Taehyung nu face niciun gest cum că ar onora invitația.

- Nu asta te-am întrebat, i se adresează, iar Jimin își lasă mâna în poală lângă cealaltă.

- Te rog? îi mai spune încă o dată, țintuindu-l cu privirea-i înstelată și chipul implorând, uitându-se la Taehyung de sub firele pufoase argintii ale părului de pe frunte.

Taehyung face un pas înapoi.

- Ești singur aici sau ce?

Deja a pierdut prea mult timp cu tipul ăsta.

Jimin sau cum i-o zice.

- La fel de singur ca tine, zâmbește Jimin la el, cu un înțeles ascuns în ochi pe care Taehyung nu pricepe de ce e interesat să îl recunoască și cunoască.

Face pasul pe care l-a făcut înapoi înainte și apucă mâna dreaptă a lui Jimin cu mâna lui stânga, întorcându-se și luând-o la pas prea repede spre ieșirea din sală, auzind, deasupra muzicii șterse, scrâșnitul picioarelor scaunului pe podea când Jimin se străduiește să nu cadă și să o ia după el.

Afară e frig fiindcă e noiembrie. Mâna lui Jimin tremură într-a lui și Taehyung pufnește disprețuitor:

- Crezi că încă suntem în iunie de n-ai nimic pe tine sau ce?

- Mi-am împachetat toate hainele groase și mi-a fost lene să mai scotocesc, chicotește Jimin, cu dinții pe jumătate clănțănindu-i.

- Cum adică le-ai impachetat, suntem în plin an universitar, îl anunță Taehyung pe un ton batjocoritor, de parcă ar vorbi cu un copil greu de cap. Avansează încet așa că ezită de câteva ori deasupra buzunarului, înainte să bage mâna care o ține pe a lui Jimin în lăcașul căptușit al paltonului.

I se pare că îl aude pe Jimin scoțând un sunet surprins.

Încă două alei până la corpul C și poate să fie lăsat în pace, să revină la șevaletul, pensulele și muzica lui.

- Plec in Anglia cu o bursă.

Taehyung se oprește.

Dar de ce dracului se oprește?

De ce e nevoie să se oprească?

Dă drumul mâinii lui Jimin și o ia mai repede înainte, aceasta alunecând din buzunarul paltonului saăău. După câteva clipe, aude pași grăbindu-se în spatele lui.

- Te-ai supărat?

- Ce drac de întrebare e asta?! Nici măcar nu știu cine ești și sincer, de-abia aștept să pleci, am să mă simt și eu în siguranță și nu o să ma mai atace nimeni, mârâie Taehyung, începând, gros, să fredoneze o melodie ca să se distragă de la împrejurimi fiindcă nu e sincer în ceea ce spune.

- Crezi că nu o să mă descurc? il întreabă Jimin care între timp a ajuns lângă el, parcă fără să bage deloc în seamă ieșirea lui Taehyung.

De la colțul ochiului, acesta din urmă observă că Jimin își are brațele încârligate în jurul corpului, făcând un efort să uite de frig și să devină una cu puloverul pe care îl poartă.

Gulerul e larg, iar Taehyung remarcă, de asemenea, pielea înfrigurată de pe claviculele lui Jimin.

- Eu stau in B, hai aici, e mai aproape.

Jimin îl privește plin de recunoștință tăcută, iar Taehyung tace.

Merg încă doi-trei pasi.

Vocea lui Taehyung ajunge la Jimin:

- La ce esti?

- Interpretare și Creație Vocală.

- Serios?

- Ce, nu mi se potrivește?

Taehyung are prea multe de spus și nu e obișnuit cu o astfel de senzație. A încetat să mai fredoneze și ascultă cum îi clănțăne dinții lui Jimin.

Sună rău.

- Dacă și tu cânți la fel ca dinții tăi, atunci da, probabil că a fost o alegere proastă.

Pentru prima oară în viață, ori pentru prima oară când e conștient de cauza efectului și de însemnătatea efectului în sine, de fapt, Taehyung roșește la auzul unui clinchet irezistibil de râs pițigăiat care aproape că îi face lui pielea de găină sub palton.

- Tu faci mișto de mine, Taehyung? îi spune Jimin printre tremurături si râsete.

- Cum mi-ai spus?

Jimin îi zâmbește, iar Taehyung e șocat de cât de cald poate să fie zâmbetul unuia care îngheață de frig sub ochii lui.

- Ești Kim Taehyung, nu-i așa?

Cel acuzat menține contactul vizual cu Jimin în timp ce pașii lor o cotesc către corpul B. Când Jimin strănută, Taehyung își smulge paltonul de pe el și îl așază stramb pe umerii celuilalt.

- Mulțumesc, îi spune Jimin pe un ton pierit, minuscul.

Taehyung dă să își caute cardul de acces când ajung în fața clădirii și începe să înjure când nu îl găsește. Când își dă seama că e în buzunarul paltonului, Jimin deja scutură din cap la el și trece cardul prin fața cititorului.

Pe scări nu e aproape cu nimic mai cald decât afară. Taehyung își pescuiește cheile din buzunarul din spate și le înfige în broască în timp ce Jimin așteaptă cuminte lângă el, strângând pe piept marginile paltonului.

Înainte să descuie, Taehyung se oprește și se uită la cel de lângă el.

- Tu nu ești beat, nu?

Jimin saltă din umeri și îi zâmbeste cu toată gura.

Taehyung se simte deodată mai mult decât un nimic în prezența acestui tip, care îl depășește din punct de vedere uman aproape la fiecare capitol, dupa părerea construită pe grabă a lui Taehyung.

Paltonul lui negru, obișnuit, ca de altfel toate hainele lui, arată elegant și dichisit pe umerii lui Jimin.

- Sunt Taehyung, da.

- Da.

- Dar eu nu ți-am spus că sunt Taehyung.

- Nu, continuă Jimin să îi zâmbească.

- Și atunci?

Taehyung descuie ușa, făcându-i loc lui Jimin să treacă și intrând după el, închizând ușa, încuind si aprinzând lumina. Se descalță și aude că și Jimin face la fel. Întorcându-se cu fața înapoi spre el, observă cum acesta îi agață cu grijă paltonul în cuier și își îndreaptă ochii spre patul lui Jungkook, din stânga camerei.

Taehyung revine cu privirea pe Jimin, cu ochii mijiți.

Cel privit se întoarce către el pe jumătate, cu zâmbetul parcă mai larg decât înainte.

- Chiar ești Kim Taehyung! răsuflă el ușurat, încântat.

Taehyung nu înțelege și parcă aude nervii de dinainte încercând iar să intre prin efracție înăuntrul lui.

- Am stabilit asta. Ce n-am stabilit este cum de știi tu asta când eu nu ți-am spus, îi spune aproape printre dinți.

Jimin îi rânjește, dar Taehyung nu detectează unsurimea caracteristică rânjetelor în manifestarea lui Jimin.

El e doar...atrăgător.

- La ce e colegul tău de cameră?

- De unde să știu eu și de ce m-ar interesa, îi aruncă Taehyung fără nicio intonație de întrebare, trecând de holul restrâns și trântindu-se pe pat, scoțându-și cu dificultate căștile de sub spinare.

Deschide gura să îi spună lui Jimin să se așeze pe unde vrea fiindcă nu îi pasă, dar aproape că sare din pat, fiind și la margine, când Jimin se strecoară pe după șevaletul din fața patului și se furișează în pat, la perete, întinzându-se pe laterală și umplându-i patul lui Taehyung de acel amestec de arome care îndrăznise să încerce să îl năucească în sala de spectacole.

Taehyung se întinde la loc bun pe pat ca să evite accidentele. Jimin a închis ochii și are mâinile pe perna pe care își odihnește capul.

- Te culci? îi reproșează Taehyung nepoliticos, de parcă au atât de multe lucruri de făcut, iar Jimin le ignoră cu o delăsare impertinentă.

- Nu. Doar că…e drăguț aici, îi spune Jimin pe o voce timidă, iar Taehyung se holbeaza neîncrezător la el.

- Miroase a șosete nespălate, a lipici și a vopsea, îi explică lui Jimin de parcă i-ar fi lipsit și simțul mirosului, și cel al rațiunii.

- Tu miroși drăguț, îi spune Jimin deschizând ochii, roșu în obraji. Taehyung nu încetează să se holbeze, dar de data asta și strâmbându-se.

- Sigur, sigur, ok, cum zici tu, dă el din cap a înțelegere, hârșâind materialul feței de pernă cu obrazul și punându-si căștile în urechi, apăsând pe play.

După câteva secunde de ascultat muzică cu ochii închiși, Taehyung simte o atingere moale, înceată, pe mână. Atingerea devine curând o mângâiere cu intermitențe, care pleacă și se întoarce, când prelungă, când scurtă.

Obrajii lui Taehyung încălzesc fața de pernă.

Deschide ochii și dă direct de cei ai lui Jimin, înstelați ca și mai înainte.

Chipul îi e decorat de un alt zâmbet inimitabil și face un gest ușor cu degetele către propriile urechi, împungându-și apoi pieptul cu degetul mare, întrebând din priviri.

Taehyung își scoate o cască:

- Nu-ți place.

- De unde știi?

- Studenții la Interpretare și Creație Vocală nu ascultă Bring me the horizon.

- Vreau să știu ce îți place, Taehyung.

Taehyung își scoate și cealaltă cască, pune telefonul pe pauză și se apropie de Jimin, care îl privește mirat, tresare și se strânge în perete.

- De unde știi cine sunt, Jimin?

Taehyung remarcă cum, o dată ce pronunță ultimul cuvânt, Jimin rupe contactul vizual și își mută mâinile aproape de corp.

- Colegul tău, Jungkook?

Taehyung lasă să îi scape un sunet jos, fără vreo nuanță semantică anume, doar pentru a îi indica lui Jimin că l-a auzit.

- E la specializarea mea. De la el știu despre tine.

Taehyung procesează informația câteva secunde.

- Ce a zis mucosul ăla de mine?

- Nimic…puțin…prea puțin…

- Ce înseamnă asta?

Jimin se întoarce cu spatele la el, chircindu-se cu fața la perete.

Taehyung aude ceva care seamănă cu niste beat-uri de club și îi vine să se ridice să le spună vecinilor să își dea gunoaiele muzicale mai încet când își dă seama…că zgomotul vine din pieptul lui.

- Nu ți-am răspuns la întrebare.

- Ce întrebare? șoptește Jimin către perete.

Taehyung sare din pat și stinge lumina, trântindu-se înapoi, inspirând și expirând.

Jimin nu reacționează.

Taehyung se întoarce înapoi pe laterală si își apropie corpul de al lui Jimin până când acesta din urmă se tânguie din gât, o dată.

- Îmi cânți ceva? îi șoptește Taehyung la câțiva milimetri de ceafă, iar Jimin își ascunde fața în palme, expirând uluit.

Lui Taehyung i se pare absurd, nebunesc și ireal ce se întâmplă. I se pare, mai ales, ridicol cum toate mecanismele de apărare și alertă au tăcut, fiind înlocuite de inimă și obraji în flăcări.

După câteva secunde, Jimin începe să cânte. E o baladă sau ceva din acest registru, observă Taehyung. Nu prea se potrivește cu gusturile sale, dar lui Taehyung înceteaza să îi mai pese o dată ce îi aude vocea lui Jimin, o dată ce îi simte inflexiunile în propriul piept, o dată ce vibrațiile corzilor sale vocale fac patul să toarcă, o dată ce Taehyung își lipește urechea de spatele lui ca să audă melodia dinăuntru.

Jimin tresare din nou și se oprește în mijlocul interpretării.

Taehyung se desprinde de el, înjurând în bărbie, rușinat și dezamăgit că l-a întrerupt. Îi spune:

- Sigur o să te descurci. Englezii nu știu ce îi așteaptă.

Stau pe întuneric, nemișcați. Bătăile inimii lui Jimin încă răsună în urechile lui Taehyung, care stă pe spate.

Când Jimin se mișcă, Taehyung se întoarce instantaneu pe lateral, la țanc pentru a-l întâmpina pe Jimin care revine cu fața la el și spatele la perete.

- T-TaeTae…, șoptește, iar Taehyung se repede să îl sărute fiindcă nu știe cum altfel să reacționeze.

Jimin îi strânge între degete spatele, agățându-se de pulover. Taehyung își lasă mâinile să se odihnească pe talia lui Jimin care icnește în gura lui.

- Ai să fii aici când mă întorc…? îi spune șovăitor Jimin într-o pauză dintre săruturi, iar Taehyung îi strânge talia în palmă.

- Eu…sincer…nu știu ce se întâmplă…

Taehyung recunoaște apoi același clinchet de mai devreme de afară, amplificat și mai apropiat acum, în timp ce Jimin îl strânge în brațe.

- Îți explic eu…